Vindecarea inimii

Lucrurile simple conțin mai mult adevăr decât  vrem să credem. Ne avântăm, în căutările noastre, la fel de fel de soluții complicate, ignorând simplitatea.

Pune-ți mâinile pe inima ta și recită, în liniște, această poezie. S-ar putea să simți nevoia să o repeți. Fă-o de câte ori îți cade bine, după care inspiră și expiră adânc de câteva ori.

Să nu te lași înșelat de simplitatea acestei maniere. Cele mai eficiente metode se nasc din lucrurile simple.

”Pune-ți mâinile tămăduitoare pe inima-ți zdrobită cu blândețe și cu desăvârșită grijă. Grija pe care ai oferi-o micuței păsări găsită înghețată la ușa ta.

Cu mâinile tale blânde, tămăduitoare, vorbește-i, prin atingerea ta plină de căldură și dragoste, despre dorinţa ta de a reface ceea ce a fost frânt cândva, despre dorința și voința ta de a îndrepta ceea ce a fost greșit cândva.

Șopteşte-i încet,

Voi face tot ce pot pentru tine, dragostea mea mică.

Nu te teme.

Sunt aici pentru tine.

Cu siguranță, nu sunt un înger,

 Dar ce am să ofer, Eu îţi ofer ţie.”

Să fiți binecuvântați !

Flaviu

Dialogul din pântece - Oare Dumnezeu există ?

Cauzele subtile ale bolilor - Amigdalita

Moștenirea genetică a ființei umane nu se raportează numai la părinți sau la bunici, ci la multe și multe alte rubedenii, de existența cărora nici măcar nu avem habar, dar ponderea o ocupă caracterul și personalitatea părinților. Astfel, la naștere, copilul vine cu niște setări, preia din bagajul genetic și, implicit, din bagajul karmic. Dacă dezvoltă o afecțiune, nu e musai să fie vina lui; în principiu este vina părinților și a comportamentului lor. Singura lui vină poate fi faptul că le seamănă. Un adult care poate înțelege și accepta fenomenul, va reuși să-și înțeleagă greșelile trecutului, însa un copil NU. El are nevoie de ajutorul părinților, care constă în iubire. Adevarata iubire constă în capacitatea de a accepta și a ierta trecutul.

Iubirea nu înseamna a pune pe masa tot ceea ce familia mea are nevoie, pentru un trai decent, ci reprezintă implicarea activă în viața familiei, în conturarea personalității copiilor noștri și în înțelegerea comportamentului lor.

Pană la vârsta de 7 ani, din punct de vedere energetic, copilul nu este pe deplin conturat. El funcționează pe sistemul energetic al părinților lui, în special al mamei. Copilul se comportă ca un burete: absoarbe tot ceea ce vede, simte, înțelege; și transmite înapoi întocmai. Copilul este ca o oglindă, este o oglinda perfecta a felului părinților de a fi.

O distinsă doamnă terapeut punea accentul, în primul și în primul rând, pe iubirea dintre soț și soție. O considera ca o primă cărămidă în temelia a orice vrei să construiești. Bărbatul este catargul, el merge întotdeauna înainte, iar femeia este însăși corabia. Sunt dependenți unul fața de celălalt. Dacă, corabia și catargul sunt pe aceeași pală de vânt, vindecarea este o chestiune de timp, iar apariția oricărei afecțiuni, boli, este semnul că ceva nu merge asa cum trebuie, iar corecția vine de la sine.

Deci, revenind la oile noastre, adultul este cel care trebuie să conștientizeze eventuala problemă, iar copilul (ce cele mai multe ori) este cel care le-o arată.

  

Amigdalita

Amigdalele fac parte din sistemul limfatic, din sistemul imunitar al corpului uman și reprezintă niște filtre în calea a tot ce circulă la nivelul gâtului.

Gâtul este simbol al creativității, al comunicării. Cu ajutorul gâtului îmi înghit experiențele  emoționale și realitatea. Prin gât pot respira, pot bea și mă pot hrăni. Gâtul reprezintă puterea și forța mea interioară, de care depinde capacitatea mea de a mă exprima. Tot prin gât îmi eliberez o parte din sentimente, din emoții.

Inflamarea amigdalelor, îmi arată refularea sau reprimarea furiei, manifestată prin felul în care comunic: o verbalizez sau o înghit. Nu înseamnă că de fiecare dată când mă exprim astfel, voi face amigdalită, dar voi slabi acel camp vital al amigdalelor, astfel încât, atunci când vine sezonul rece sau atunci când consum lichide reci, să nu mai am acel filtru protector și să mă îmbolnăvesc.

Amigdalele reacționează și la neîncrederea mea, la disperarea mea, mai ales atunci când am încredere numai în ceilalți pentru a îndeplini o sarcină sau pentru a crea un lucru.

În cazul copiilor sunt doi factori care conduc la această afecțiune. Unul este legat strict de relația mamă-tată, de felul în care comunică între ei, de atmosfera din familie, care poate fi activă, în care amândoi comunică defectuos sau modelul monolog, în care, de obicei, mama este cea care nu se exprimă verbal și ”înghite”, dezvoltându-și frustrarea și furia. Al doilea factor este frica de a fi pedepsit, de a nu i se oferi ceea ce dorește; și aici nu ma refer la jucării, ci mă refer la afecțiune. Copilul este avid după atenție, după afecțiune, iar lipsa ei și-o manifestă în foarte multe moduri. Copilul dorește să se facă auzit, remarcat, sa i se dea atenția cuvenită. El aseamănă atenția cu iubirea, cu afecțiunea.

În ziua de azi, cele mai multe operații la copii, constau în extirparea amigdalelor, iar cauza principală o reprezintă lipsa de atenție pe care părinții o acordă copiilor. Viața noastră a devenit atât de activă și de alertă, atât de imprevizibilă, atât de axată pe ziua de mâine, pe ”A AVEA” în loc de ”A FI”, încât timpul și atenția pentru copii noștri a devenit un lux. Preferăm să le cumpărăm fericirea cu un Lego scump sau chiar cu o Tabletă.

Un alt aspect important îl reprezintă legătura dintre chakra gâtului și chakra sexuală. Mai precis, hipofiza stimulează tiroida, care transmite mesaje organelor sexuale. Ambele chakre sunt legate de comunicare: prin voce îmi comunic gandurile, iar prin sexualitate îmi comunic pe plan fizic sentimentele. Dacă am probleme la gât, este bine să îmi pun câteva întrebări cu privire la ceea ce am de exprimat despre mine însumi și să verific dacă nu trăiesc o frustrare legată de sexualitatea mea (nu are legătură cu amigdalele, dar are o legătură cu gâtul, în general).

Să am o stare de echilibru, în a avea grijă ce verbalizez, a o face cu diplomație, fără să jignesc sau să murdăresc în jurul meu, pare în primă fază soluția perfectă. Și așa și este, numai că, în acest caz, în interiorul ființei mele se afla un sentiment de furie, care neexprimată, produce frustrare. Deci ce construiesc pe de-o parte stric pe cealaltă. Și atunci soluția este aceeași ca la toate afecțiunile: să iert și să accept.

Este vorba de atitudine, este vorba de a cântări valorile, de a le separa de ceea ce nu îmi este folositor.

Indiferent de ceea ce un om transmite, vor fi alte persoane pro și contra ideilor sale. Stă în capacitatea și înțelepciunea lui de a da curs doar ideilor, doar atributelor, care rezonează cu el. Altfel, va intra într-un joc al dezbaterilor inutile, care nu vor creea decât furie, sau mai rău frustrări, în ambele cazuri provocând dizarmonie în corpul său. Iertarea, acceptarea, vor deschide porți nebănuite.

Flaviu

Cauzele subtile ale bolilor - OTITA

”Sănătatea este o zestre cu care venim pe lume fiecare. Sursa creatoare, în inteligenta și generozitatea ei, ne-a înzestrat cu tot ceea ce avem nevoie pentru călătoria vieții.

Starea de sănătate, în schimb, este  efectul capacității noastre de a ne conecta la planul înalt, a cărui parte importanta suntem toți.

Sănătatea se termina acolo unde începe dizarmonia, conflictul cu sine însuti și cu ceilalți, frica, neîncrederea, necredința, vinovăția, resentimentul, uitarea iubirii …

Am fost creați ca Trup, Minte și Suflet. Fiecare din aceste părți ale noastre sunt strâns conectate între ele și conectate la sursa creatoare…

Vindecarea presupune credința în sursa creatoare și încrederea în resursele interioare. Odată ce ai ajuns cu mintea și cu inima, la acel punct în care ai pierdut calea cea bună, regăsirea ei și reluarea călătoriei este posibilă. Totul este ca, chiar și atunci când resursele trupului de a străbate drumul înapoi sunt limitate ori aproape inexistente, să ai credința și încrederea că vei reuși - prin intuiție, printr-un pas lateral, prin salt în înălțime sau chiar prin zbor ...

Vindecarea nu o găsești neapărat la capătul unei căi vindecătoare. Vindecarea este cel mai adesea, chiar Calea spre Vindecare. Iar Calea spre Vindecare trece întotdeauna prin punctul unde Mintea, Inima și Trupul se unesc și devin Una cu Energia Creatoare și cu Iubirea …

Vindecarea este în tine!”

Îmi propun un ciclu de postări despre cauzele subtile ale bolilor. Voi alege și voi detalia anumite afecțiuni, în principiu cele cu care ma confrunt în activitatea mea de terapeut sau despre afecțiuni pe care le-am întâlnit în familia mea sau în cercul meu de prieteni. Fiecare afecțiune are cauza ei subtilă. Voi evidenția numai generalități ale cauzelor bolilor, nu și personalizări. Personalizările se fac individual în cadrul cabinetului.  Sursele mele de inspirație le reprezintă scrierile unor terapeuți de renume, la care se adaugă Sursa Creatoare, de unde fiecare ne extragem Adevarul, așa cu îl intuim, înțelegem, interpretam.

OTITA

Otita este o inflamație a uneia sau a ambelor urechi, care își are cauza în inconfortul pe care îl pot simți fața de ceva ce aud sau am auzit în ultimul timp. Otita apare frecvent la copii, mai ales în legătură cu ceea ce vorbesc părinții mei între ei sau cu ceva ce mi s-a spus mie, fiind, de obicei, incapabil sa îmi exprim nemulțumirea sau frustrarea. Sunt foarte sensibil la mediul meu și la ceea ce consider ca fiind periculos. Fie că sunt adult, fie că sunt copil, chiar dacă durerea poate proveni din ceea ce am auzit, ea poate veni, de asemenea, și din cauza a ceva ce nu am auzit, de exemplu cuvinte precum: ”te iubesc”, ”felicitări pentru ceea ce ai făcut”, etc. În general când am otită, se adună lichid în spatele timpanului. Ceea ce aud trebuie să treacă mai întâi de acest lichid, înainte de a fi auzit. Este o situație asemănătoare cu cea din pântecele mamei. Prin otită caut, chiar și inconștient, să regăsesc acel mediu privilegiat. Sau poate fi vorba ca ”fac pe surdul”, îmi ”astup urechile” pentru a nu mai fi nevoit să aud. Mă retrag în mine însumi și simt doar tristețe, slăbiciune, neînțelegere. Vreau să mă simt apropiat de mama și, în același timp, vreau să mă protejez de fricile și de neliniștile ei. Pentru părinții mei este un semnal care le arată că eu, copilul lor, care are otită, trăiesc un conflict interior și este important să mă ajute să exprim ceea ce trăiesc, pentru a mă vindeca mai repede. Caut armonia acasă și evit dezacordurile. Este posibil să știu ceva legat de o separare, dar nu vreau să aud schimbările care vor rezulta după aceea. Copiii își duc mâinile la urechi, la propriu, atunci când nu vor să audă ceva, atunci când atenția pe care ei o așteaptă este direcționată către altcineva sau către altceva; sau atunci când în căminul lor este neliniște, agitație, se tipă sau se ridică tonul, îndeosebi între părinți.

Ca și adult, otita mă poate ajuta să îmi pun întrebări cu privire la vocea mea interioară: Oare o ascult? Primesc mesaje care mă deranjează și care mă înfurie cu privire la ceea ce am de făcut sau la ceea ce mi se cere să fac? Am impresia că tot timpul eu sunt cel care ”ciulește urechile” spre ceilalți, dar când este momentul să fiu și eu ascultat, se pare că nimeni nu vrea să mă ajute?

Otita este o formă de a fugi de problemele mele. Mă simt prizonier, închis. Prefer să rămân în lumea mea imaginară. Astfel evit să fac față lumii terestre și momentului prezent. Sunt revoltat. Nu vreau să aud suferința sau durerea pe care le-am putut provoca cuiva.

Accept faptul ca prin ascultare, atât interioară, cât și exterioară, pot avansa în viață, pot rămâne centrat și evita obstacolele inutile.

Îmi accept trecutul, renunț la orice resentiment legat aminti dureroase. Indiferent de vârsta mea, îmi ascult înțelepciunea interioară. Trăiesc în spontaneitatea momentului.

(pasaje din Jacques Martel – Cauzele subtile ale îmbolnăvirii)

Sâmbătă 7 Decembrie 2013, orele 10—16, Târgu Mureș

Curs introductiv de

Infoenergetică & Radiestezie

Conținutul cursului:

-         Inițierea în Info Reiki și Radiestezie

-         Structura Energetică Umana

-         Parametrii Infoenergetici

-         Noțiuni de bază în măsurători

-         Terapie Energetică

La sfârșitul acestui curs vei putea identifica cauzele bolilor, a dezechilibrului, blocajelor și atacurilor PSI.

Vei învăța tehnici de terapie, care te vor ajuta în vindecare și curățare.

Vei învăța să înlături cauzele care duc la îmbolnăvire și situațiile care nu îți sunt benefice, învățând să optimizezi viața de zi cu zi, lucrând cu energia.

Vei măsura Voința Divină în ceea ce întreprinzi, lucru ce te va ajuta la împlinirea misiunii personale.

Vei putea să măsori o serie de parametrii, utili pentru a te cunoște mai bine, a te redescoperi.

Vei putea să îi ajuți pe cei dragi ție, vei înțelege că fiecare ființă de pe această planetă are drepturi divine, iar Dumnezeu le dă celor ce cred în El șansa vindecării.

Investiție curs: 200 Ron, la care se adaugă ansă și raportor (opționale). Participanții primesc manualul de curs, procedura de inițiere și Diplomă recunoscută de Ordinul Practicienilor de Medicină Complementară și Alternativă din Romania.

Cerințe minime pentru participanți: Reiki Usui minim gradul 2 practicant.

Pentru înscrieri și informații vă rog să mă contactați prin e-mail la reikitgmures@gmail.com  sau prin tel. 0721-47.11.60. Termenul limită de înscriere este 30 Noiembrie 2013.

Persoana de contact: Rus Flaviu 

Emoțiile, gândurile și sufletul

Rătăcesc. Rătăcesc pe un drum căruia nu îi găsesc sfârșitul. Vreau sa merg pe el, dar nu știu în ce parte să o apuc și asta deoarece habar nu am din ce parte vin, nici măcar nu știu când am pornit la drum. Îmi simt inima agitată, bate și bate nerăbdătoare să o ia din loc, dar ceva din mine s-a săturat de atâta rătăcire.

Simt că am obosit. Tălpile îmi ard de atâta mers prin praf și pietre, hainele îmi sunt murdare. Țin minte, parcă vine de undeva din trecut, țin minte un zâmbet pe fața mea și îmi este atât de dor de el, dar ochii plânși și împăienjeniți, fața arsă de soare și brăzdată de vânt și toată încordarea din mușchii mei, nu fac decât să apară o grimasă în locul acelui zâmbet.

Sunt istovit, dar nu pot să nu observ în prelungirea mâinilor mele doua sacoșe mari și pline. Sunt mai mari decât mine și mult mai grele. Nici măcar nu le țin în mână, nici măcar nu observ ca mâinile mele să mai aibă palme. Le car cu mine de atâta timp încât palmele mi-au devenit una cu sacoșele. Nici măcar nu le mai car după mine, le târăsc cu așa o îndârjire. Ochii mei privesc săgetător peste umăr, dinții îmi scrâșnesc și îmi e teamă ca nu cumva, cineva, să râvnească la sacoșele mele. Habar nu am ce este în ele, dar sunt ale mele !

O rază subțire de lumină reușește să își facă loc prin desișul încrâncenării mele și mă determină să mă opresc pentru o clipă din rătăcirea mea. Și atunci mă hotărăsc să mă așez, să mai zăbovesc de-o lacrimă. Și tot aceeași rază îmi mângâie obrazul tern și îmi ridică ochii înlăcrimați din pământ, ca să pot privi înainte.

Acolo departe, la orizont, un soare roșu apunea. Un fior puternic îmi săgetă atunci trupul, parcă cineva îmi turna adrenalină tocmai cu ulciorul. Inima îmi bătea atât de puternic încât dădea să îmi spargă pieptul. Îmi clănțăneau dinții în gură și îmi era atât de frig. Frica și deznădejdea îmi curgeau prin vene. Supărările, ura, ranchiuna, încruntarea și un sentiment de înfrângere îmi erau bucate, frumos aranjate pe un taler de aur așezat în fața mea, să mă ospătez. Toate supărările, neiertările și frustrările îmi erau flori, multe flori veștede așezate într-o cadă mare, bătută cu pietre prețioase, iar eu mă îmbăiam. Dar în loc de apă era mocirlă. Pe cap aveam trei cununi mari de fier. Erau grele și îmi stăteau pe ochi fără a mă lăsa să văd. Eram un rege peste trei regate. Unul era al mândriei, altul al orgoliului și al treilea al prejudecății. Eram un rege muribund pe a cărui sceptru scria: Minciună !

Atunci am văzut că sacoșele mele, care pentru o clipă le-am lăsat din mâini, s-au revărsat, s-au împrăștiat, iar din ele au ieșit tot ceea ce eu căram de o viata, de mai multe vieți, de o eternitate.

Asta eram eu: amintiri și gânduri, amintiri și gânduri. Și doar atunci am realizat că drumul meu nu era același cu al sacoșelor mele, iar soarele roșu care apunea nu era moartea mea, ci era moartea amintirilor și a gândurilor cu care nu puteam merge mai departe. Și atunci am acceptat moartea și am simțit-o și o simt, încă, și acum, căci e o moarte lenta, e ca o despărțire dar și ca o împăcare.

Și tot aceeași rază mi-a arătat lângă soarele care murea, un alt soare, un soare care răsărea, un soare care aducea o alta zi, care începea cu rouă în iarba crudă a dimineții, cu mireasmă de flori, cu zumzet liniștitor și cu pastel.

Și de atunci am tot întrebat: de ce doar acum? Și de fiecare data când întreb, noi raze mă mângâie și îmi șoptesc: pentru că doar acum ai strigat după ajutor ... acum nu mai trebuie să strigi, acum doar trebuie să șoptești, pentru ca acum sunt lângă tine și aici voi rămâne mereu, pentru că eu sunt Sufletul tău și tu cu mine suntem același ...

Cu toții avem sacoșele pline de emoții și de gânduri. În alte cuvinte, ele se numesc corpul nostru emoțional și corpul nostru mental.

Viața, așa cu este ea, societatea, familia și noi înșine, depozităm în cele doua corpuri ale noastre, reprimăm stări de frică, supărări, frustrări, neiertări, decepții, ură, agresivitate, gelozie și câte și mai câte, care nu fac decât să ne încarce inutil, să ne îngreuneze. Pentru că orice situație, emoție petrecută azi, o voi analiza prin filtrul emoțiilor stocate în trecut. Dacă în copilărie am experimentat frica de câine prin agresiunea unui câine asupra mea, în corpul meu emoțional s-a înregistrat această informație, cum că toate animalele canine sunt rele și mușcă, iar în prezent voi trata orice câine cu agresivitate sau cu frică fața de el. Ce vină are un câine care se intersectează la un moment dat cu noi? Probabil aceeași vina pe care noi o avem că i-am ieșit în cale. Și atunci de ce să nu tratez în modul cel mai corect o astfel de situație, adică să trăiesc în prezent emoția întâlnirii și nu să o asociez cu ceva din trecutul meu. Teoretic este simplu, însa practic e mult mai greu. Asa și este, dar nu e imposibil. Până la urma este o emoție, chiar dacă ea se numește ”frica de mușcătura unui câine ”, este totuși o emoție, iar emoțiile vin și pleacă. Așa și trebuie tratate. Soluția nu este sa ucizi toți câinii pentru că unul sau doi au săvârșit o nenorocire. Noi nu trebuie să acționam din frică sau din ură. Nu trebuie sa răspundem emoțiilor care vin fugind de ele, evitând să le trăim, ci acceptându-le ca parte din noi, conștientizându-le și căutând vindecarea lor prin iertare. Orice acțiune realizată printr-o emoție depozitată în sacoșa, fie ea bucurie, fie ea frică sau furie, nu face decăt sa opacizeze judecata unei emoții prezente. Dar ca sa înțelegem acest aspect, primul pas este sa începem eliberarea de emoțiile stocate prin acceptarea lor atunci când acestea vin. Ele vin și pleacă. Ele vin și pleacă. Să le lăsăm să vină și să le lăsăm să plece. Abia apoi vom înțelege sensul.

Corpul mental este următoarea treaptă. După ce am eliberat o bună bucată din corpul emoțional vom putea conștientiza și elibera și corpul mental. Suntem mult mai dispuși să iertăm o greșeală care ne-a afectat doar emoțional, decât pe cineva care încearcă să ne contrazică propriile idei și convingeri.

Dacă la corpul emoțional este mai ușor să evităm încărcarea lui inutilă lăsând emoțiile să curgă, nestocându-le, la corpul mental aceasta se traduce prin trezvia mintii, care înseamnă să ne observăm gândurile care ne trec prin minte, să le alungăm pe cele negative și să nu lăsăm mintea să mai macine ca o moara stricată gânduri care ar ajunge să se înscrie în noi. Mintea trebuie să preia permanent ceea ce îi transmite sufletul, înțelegând și găsind modalitatea de punere în practica.

Având corpul emoțional și pe cel mental mai curate, mai limpezi, ne putem pune mult mai ușor în slujba sufletului, putând astfel revărsa mai multă lumină în jur.

Este primul apus și primul răsărit al unui soare ce se petrec simultan. Pe măsură ce unul apune, altul răsare. Pe măsură ce unul moare, altul renaște. Pe măsură ce mă desprind cu mulțumiri și cu iertări de amintirile mele, de emoțiile mele, de gândurile care nu îmi sunt de folos, mă înalt și devin spectator activ la propria mea moarte și la propria mea renaștere.

Flaviu

Tâmplarul și Arsenie Boca

Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui  ARSENIE BOCA

 - "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"

I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca.

A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni.

Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie 

          "Să-mi faci crucea"

          Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima.

          Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.

           Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase.

           Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".

          Rugămintea l-a năucit.

          Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a ascultat buimăcit.

           Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.

           Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul".

           Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!".

          Desenele unui artist

"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"

          Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân", aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.

          Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau". Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş.

          "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".

          A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe.

          I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me".

          Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt. Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva.

          A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.

          "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu". Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.

          Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea.

           Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"

           Miracolul

           Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.

           Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".

           A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni". Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde.

           Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit".

          După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie.

          Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!".

          Miracol a şi fost.

          Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?".

          O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.

          Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie.

          S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".

Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta».

          Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".

             De dincolo de mormânt

          Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor.

           Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite.

          Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui.

           Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze.

          Bătrâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

          Cand veti primi acest mesaj sa spuneti o rugaciune... Doar atat trebuie sa faceti. Opriti-va  si spuneti o rugaciune de multumire pentru  toate realizarile, dar si nerealizarile  voastre. Apoi va rog sa trimiteti acest mesaj catre toti prietenii si rudele voastre. Cred ca daca trimiteti aceasta marturisire a credintei cu o rugaciune, cu credinta, veti primi tot ceea ce Domnul Dumnezeul crede ca va este de folos.

Toti avem nevoie de rugaciune !

          PUTEREA UNEI RUGACIUNI

"Doamne Dumnezeul nostru, daruieste-le sanatate si-i vindeca pe cei bolnavi, da-le hrana celor infometati, haine si adapost celor ce nu au, libertate celor ce sunt lipsiti de ea, iertare de pacate tuturor. Lumineaza-le Doamne mintea celor ce sunt in examene .

Da Doamne liniste si pace in lume si ne iarta pe noi pacatosii! Intareste-ne in dreapta credinta, alunga de la noi pe vrajmasii cei vazuti si nevazuti.

Daruieste-mi si mie Doamne, tot ceea ce Tu crezi ca-mi este de folos; fie Doamne asa cum voiesti Tu si nu dupa voia mea.

Ca binecuvantat sa fie numele Tau in vecii vecilor, 

Amin."

Inițiere Reiki Usui Târgu Mureș

”În adâncul inimii avem o flacără eternă pe care o ignorăm. Asemenea vlăstarului care a știut să spargă stânca dură pentru a ajunge la lumină, omul care dorește să evolueze primește Grația Divină și găsește în propria ființă forța necesară pentru a atinge Lumina”

          Toamna culegem roadele muncii noastre de peste an. Toamna aduce în sufletul omului maturizarea. Toamna ne permite să ne exteriorizăm sentimentele, să ne regăsim partea sensibilă și romantică pierdută în vâltoarea muncii de peste an. Toamna ne aduce puternice sentimente expansive binefăcătoare, ne ajută să înlăturăm multele tendințe inferioare, cum ar fi încrâncenarea, efortul, sclavia, obsesiile materiale, critica excesivă, pretențiile exagerate. Toamna aduce în sufletul nostru echilibrul și capacitatea de a discerne ce ne este cu adevarat folositor.

În acest context al echinocțiului de toamna,

 vă invit pe 21 Septembrie, orele 11  la un seminar de inițiere în tainele Reiki Usui

 și de cunoaștere aprofundată a Divinității care suntem.

Reiki este o cale a cunoașterii de sine.

Reiki reprezintă o punte către accesul la o energie pe care am uitat-o.

Reiki ne ajută să ne trezim acele părți adormite în noi, să le trezim la viață pentru a ne redescoperi potențialele, scopurile, iubirea și însăși Divinitatea din noi.

Prin accesul la această energie celestă, angelică, vom declanșa în noi procesul de vindecare, procesul de curățare de tot ceea ce nu ne mai este folositor, vom restabili liniștea, pacea și vom aduce în corpurile noastre adevărata noastră Natură Divină.

Când persoana este pregătită, această practică va trezi cu blândețe energia Kundalini, energia de bază a ființei umane. Astfel Reiki conduce la Cristalizarea Ființei interioare, care nu este alta decât propriul Ghid interior. Pentru realizarea acestui obiectiv, trebuie să devenim propriul nostru Maestru în viață.

Reiki nu contravine principiilor creștine.

Reiki nu intră în conflict cu absolut nici o religie, din contră, le completează și le întregește. Aduce, în schimb, în prim plan rolul și scopul credinței: apropierea de Dumnezeu prin iubire.

Persoanele interesate sunt rugate să sune la numărul de telefon 0721-471160, pentru a primi toate informațiile necesare privind programul seminarului.

Flaviu

Inima Pământului

De curând am fost la castelul Peleș. Am fost impresionat de tot ceea ce am văzut acolo, lucruri de o frumusețe rară și de un foarte bun gust. Cunoscând puțină istorie, știu beneficiile incontestabile pe care regalitatea le-a adus poporului român al acelor vremuri, un popor mult încercat, precum o corabie a cărei catarg e rupt și pe care vântul o poartă în toate direcțiile, vântul istoriei. Totuși, am rămas cu un gust amar, conștientizând că din tot ceea ce am văzut la Peleș, emblemă a acelor vremuri și punct de referință a istoriei noastre, puțin din el este românesc. Arhitectura, arhitecții, pictorii, sculptorii, obiectele de artă, toate aparțin lumii de dinafara acestui spațiu, mai puțin marmura de Ruschița și aceea într-o mică parte, din toate sortimentele de marmură. Departe de mine să îmi doresc să murdăresc ceea ce Carol, Ferdinand sau regina Maria au făcut pentru acest popor, incontestabil aportul lor. Ceea ce vreau să subliniez este identitatea acestui neam românesc și conectarea la istoria sa, rădăcinile lui.

Germanii au fost distruși în doua războaie, într-un singur secol și cu toate acestea s-au ridicat. La fel ca ei au făcut-o multe alte popoare. Și ei au tot două mâini. Dar au o altă mentalitate, vom spune. Ce îi face pe ei să aibă o alta mentalitate decât a noastră? Oare este așa de simplu să găsim mentalitatea drept vinovat?

Care este identitatea acestui neam? Cine suntem noi? De unde ne tragem noi seva? Căci omului, pentru a construi, pe lângă unelte, îi trebuie putere, îi trebuie curaj, îi trebuie voință, voința de a te ridica și de a o lua de la capăt, de a continua drumul. Cum să continui un drum care nu știi cine la început, nici măcar nu știi dacă este și al tău, nici măcar nu știi cine ești. Aceasta este mentalitatea, așa este ea construită. Mentalitatea este prezentă, este vie, când ai o identitate.

Sărmanul popor roman. Câți despoți, câți domnitori călăi, câți hoți și vânzători de țară am avut ca purtători de steag de-a lungul timpului. Puțini au fost cei care în istoria noastră zbuciumată au pus piciorul în prag, fie că au fost domnitori, fie ca au fost poeți, scriitori, preoți sau simpli oameni. Dar fiecare dintre ei a avut un cuvânt de spus și atâta timp cât au călcat pe acest pământ, toți ceilalți i-am urmat ... și s-a văzut. Ei au reușit să se identifice. Ei știau cine sunt, pentru ce luptă și au crezut în acest popor și mulți dintre ei și-au sacrificat chiar viața.

Ce simplu i-ar fi fost lui Constantin Brâncoveanu să treacă la islam, ce viața liniștită și în tihnă ar fi avut alături de fii săi. Dar a dat tot ceea ce avea pe această lume mai puțin pe el ca și conștiință, mai puțin pe el ca și credință, mai puțin pe el ca și identitate.

Sunt 2000 de ani de când toți doresc acest pământ, fără să jignesc pe nimeni și fără să fiu naționalist: români, maghiari, turci, tătari, ruși, bulgari, americani, întreaga Europă. Cu toate că suntem cea mai săracă țară din Europa, toată lumea ne vrea, de 2000 de ani toată lumea ne vrea pământul, conștienți sau inconștienți, toți sunt atrași de aceste locuri. De ce?

Pentru ca suntem bogați, pentru că suntem inima pământului. Da, suntem inima planetei Pământ. Din punct de vedere energetic acest spațiu românesc reprezintă Anahata planetei Pământ. Așa cum un om are o Anahata a lui, așa și Pământul are Anahata lui, chakra inimii lui.

Când Iisus a venit acum 2000 de ani, ne-a lăsat drept moștenire iubirea între semeni: ” Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39).

Pentru a ne mântui trebuie să ne curățam inima, să ne-o deschidem și să intram în noua lume cu inima curată și larg deschisă. De 2000 de ani inima planetei Pământ se curăța, prin ea ies toate murdăriile pe care le-am făcut și în continuare le facem, prin ea conștientizăm mizeria în care AZI ne aflam ca specie. Așa cum arata azi România și neamul românesc, așa arată și inima Pământului: rănită, asuprită, suferindă, chinuită și în durere. Nimeni nu poartă o vina anume, cu toții plutim pe aceeași mare, fără catarg și în derivă. Suntem oglindă a speciei umane. Așa cum suntem văzuți în lume, așa cum ne vedem noi pe noi, așa suntem cu toții ca specie umană. Ne lipsește stima de sine, onoarea, credința, respectul față de noi înșine. Suntem un popor religios, dar nu și unul credincios. Dar așa cum suntem, reprezentăm totuși o inimă. Este de datoria noastră să ne recăpătăm lumina ce am avut-o odată, lumina de dinainte ca Traian sa fi trecut prin sabie aceste meleaguri.

Nu ne-am născut aici să suferim, ne-am născut să reînvățam să ne iubim, să deschidem inima acestei lumi și să ne recăpătăm stima de sine.

Dragă cititor, indiferent de unde ești și ce limbă vorbești, te afli în aceeași barca cu mine și încearcă, te rog, să privești lucrurile și din această perspectivă, măcar pentru o clipă. Ori de câte ori arunci cu piatra în acest neam, arunci cu piatra în tine și te lovești direct în inimă. Gândește-te că locuitorii acestui spațiu, indiferent că sunt români, maghiari sau nemți, au ales să se nască aici și fac eforturi deosebite, ca suflete ce sunt, să spele și din păcatele acestei lumi. Nu da în oameni, nu spune ca sunt săraci și proști, nu spune că sunt hoți și mercenari, nu spune despre ei că sunt neam de cerșetori. În loc să denigrezi identitatea acestui neam și identitatea acestor oameni, mai bine pune umărul și găsește-ți tu identitatea, iubește-te pe tine ca sa te poți cunoaște și mai apoi să îl poți iubi și pe cel de lângă tine. Trimite o vorbă bună inimii tale, fă o faptă bună cu inima ta, îmbrățișează, trimite mângâieri și rugăciuni de bine pentru lumea în care trăiești. Nu-ți pângări Pământul din care te-ai născut, nu-i otrăvi izvoarele, munții, dealurile. Ai grijă de el ca de tine însuți, căci tu ești parte din el, de aici îți tragi seva, aici îți sunt rădăcinile, de aici îți construiești propria ta identitate.

Când mergi pe calea ta, nu uita că te-ai născut în cel mai nobil loc de pe Pământ, în leagănul acestei civilizații, iar când Corabia își va găsi catargul vei recunoaște și Cârmaciul. E în fiecare dintre noi, se trezește și crește.

Să fii binecuvântat !

Flaviu

Exorcism prin pasiune !

Ce înseamnă a exorciza? Prima dată când am întâlnit acest termen, m-am dus imediat cu gândul la o biserică întunecoasă, unde fiecare pas pe care îl faci are un ecou demn de a trezii morții, unde într-o noapte cu lună plină, fix la ora 12, un preot cu o cruce mare în mână scoate toți dracii, la propriu, din oamenii cu ochii injectați și cu spume la gura...

Demn de filmele de groază !

Dar câți dintre noi sunt conștienți că a exorciza nu echivalează întotdeauna cu acest exemplu extrem și nici pe departe cu definiția din Dex. Câți dintre noi știm că exorcizam inconștient zilnic prin felul nostru de a fi. Cu o privire, cu o faptă bună, printr-o vorbă spusă cu suflet, chiar și cu un salut însoțit de un zâmbet larg, noi exorcizăm, eliberăm din noi și din cei de lângă noi o energie negativă și o alchimizăm. Transformăm acel plumb greu și toxic în aur, în lumină și iubire. Cu un simplu gest putem schimba ziua unui om.

Dacă azi mi-aș propune să transform ziua soțului, soției, copilului, mamei, tatălui meu, camaradului sau omului ce îmi vinde piersici în piață, cum aș proceda?, ce aș face eu pentru el?

Flaviu

Separarea de suflet

Singura cauză a bolii este separarea de suflet.

Nu există altă cauză, există însă modalități diferite de a o face, de a ne separa de El. De câte ori sunt bolnav, universul îmi trimite un dar, prin care mă anunță ca ceva este în neregulă cu interiorul meu, cu corpul meu fizic sau cu corpul meu mental sau cu corpul meu emoțional sau cu toate trei, că ceva nu fac așa cum trebuie, că îmi ascult prea mult acea parte muritoare a mea: ego-ul.

Am renunțat la a ne hrăni sănătos, am renunțat la mișcare, am renunțat la natura, o distrugem și ne distrugem și pe noi, pentru că ne-am pus toate speranțele în medicină, în tehnologie, uitând ca noi le creem pe ele și nu invers. Am renunțat la CALE. Fără să ne dăm seama ne oprim din evoluție. Nu mai facem nimic din ceea ce ne place, tot ce facem este că TREBUIE. Muncim o viață ca să ne hrănim, ca să avem o casa la care să plătim toată viața rate. Suntem singura specie de pe Pământ care trebuie să ne plătim dreptul la viată, indiferent că se cheamă hrană, casă, mașină, haine, taxe, impozite, dări și ajungem, practic, sa ne dam viața pentru toate acestea. Atât valorează viața ta?

E timpul să înceapă drumul înapoi către suflet, am rătăcit destul, e timpul să comutam de pe modul ”supraviețuire” pe modul ”EU SUNT”. E timpul să faci și ceea ce îți place. Ieși din cotidian și acordă-ți și ție timp, căci tu ești primul care contezi. Doar cunoscându-te pe tine poți să-l cunoști și să-l ajuți și pe cel de lângă tine. Tu doar crezi că te cunoști și că îi cunoști și pe cei din jurul tău, chiar mai bine decât se cunosc ei înșiși. Dar te înșeli, tocmai pentru că tu te identifici cu cel care nu ești. Tu nu ești ego, tu ești sămânță Divină și ai primit în dar un suflet ca să nu te rătăcești. Caută-ți sufletul și reîntoarce-te la el.

Flaviu