Emoțiile, gândurile și sufletul

Rătăcesc. Rătăcesc pe un drum căruia nu îi găsesc sfârșitul. Vreau sa merg pe el, dar nu știu în ce parte să o apuc și asta deoarece habar nu am din ce parte vin, nici măcar nu știu când am pornit la drum. Îmi simt inima agitată, bate și bate nerăbdătoare să o ia din loc, dar ceva din mine s-a săturat de atâta rătăcire.

Simt că am obosit. Tălpile îmi ard de atâta mers prin praf și pietre, hainele îmi sunt murdare. Țin minte, parcă vine de undeva din trecut, țin minte un zâmbet pe fața mea și îmi este atât de dor de el, dar ochii plânși și împăienjeniți, fața arsă de soare și brăzdată de vânt și toată încordarea din mușchii mei, nu fac decât să apară o grimasă în locul acelui zâmbet.

Sunt istovit, dar nu pot să nu observ în prelungirea mâinilor mele doua sacoșe mari și pline. Sunt mai mari decât mine și mult mai grele. Nici măcar nu le țin în mână, nici măcar nu observ ca mâinile mele să mai aibă palme. Le car cu mine de atâta timp încât palmele mi-au devenit una cu sacoșele. Nici măcar nu le mai car după mine, le târăsc cu așa o îndârjire. Ochii mei privesc săgetător peste umăr, dinții îmi scrâșnesc și îmi e teamă ca nu cumva, cineva, să râvnească la sacoșele mele. Habar nu am ce este în ele, dar sunt ale mele !

O rază subțire de lumină reușește să își facă loc prin desișul încrâncenării mele și mă determină să mă opresc pentru o clipă din rătăcirea mea. Și atunci mă hotărăsc să mă așez, să mai zăbovesc de-o lacrimă. Și tot aceeași rază îmi mângâie obrazul tern și îmi ridică ochii înlăcrimați din pământ, ca să pot privi înainte.

Acolo departe, la orizont, un soare roșu apunea. Un fior puternic îmi săgetă atunci trupul, parcă cineva îmi turna adrenalină tocmai cu ulciorul. Inima îmi bătea atât de puternic încât dădea să îmi spargă pieptul. Îmi clănțăneau dinții în gură și îmi era atât de frig. Frica și deznădejdea îmi curgeau prin vene. Supărările, ura, ranchiuna, încruntarea și un sentiment de înfrângere îmi erau bucate, frumos aranjate pe un taler de aur așezat în fața mea, să mă ospătez. Toate supărările, neiertările și frustrările îmi erau flori, multe flori veștede așezate într-o cadă mare, bătută cu pietre prețioase, iar eu mă îmbăiam. Dar în loc de apă era mocirlă. Pe cap aveam trei cununi mari de fier. Erau grele și îmi stăteau pe ochi fără a mă lăsa să văd. Eram un rege peste trei regate. Unul era al mândriei, altul al orgoliului și al treilea al prejudecății. Eram un rege muribund pe a cărui sceptru scria: Minciună !

Atunci am văzut că sacoșele mele, care pentru o clipă le-am lăsat din mâini, s-au revărsat, s-au împrăștiat, iar din ele au ieșit tot ceea ce eu căram de o viata, de mai multe vieți, de o eternitate.

Asta eram eu: amintiri și gânduri, amintiri și gânduri. Și doar atunci am realizat că drumul meu nu era același cu al sacoșelor mele, iar soarele roșu care apunea nu era moartea mea, ci era moartea amintirilor și a gândurilor cu care nu puteam merge mai departe. Și atunci am acceptat moartea și am simțit-o și o simt, încă, și acum, căci e o moarte lenta, e ca o despărțire dar și ca o împăcare.

Și tot aceeași rază mi-a arătat lângă soarele care murea, un alt soare, un soare care răsărea, un soare care aducea o alta zi, care începea cu rouă în iarba crudă a dimineții, cu mireasmă de flori, cu zumzet liniștitor și cu pastel.

Și de atunci am tot întrebat: de ce doar acum? Și de fiecare data când întreb, noi raze mă mângâie și îmi șoptesc: pentru că doar acum ai strigat după ajutor ... acum nu mai trebuie să strigi, acum doar trebuie să șoptești, pentru ca acum sunt lângă tine și aici voi rămâne mereu, pentru că eu sunt Sufletul tău și tu cu mine suntem același ...

Cu toții avem sacoșele pline de emoții și de gânduri. În alte cuvinte, ele se numesc corpul nostru emoțional și corpul nostru mental.

Viața, așa cu este ea, societatea, familia și noi înșine, depozităm în cele doua corpuri ale noastre, reprimăm stări de frică, supărări, frustrări, neiertări, decepții, ură, agresivitate, gelozie și câte și mai câte, care nu fac decât să ne încarce inutil, să ne îngreuneze. Pentru că orice situație, emoție petrecută azi, o voi analiza prin filtrul emoțiilor stocate în trecut. Dacă în copilărie am experimentat frica de câine prin agresiunea unui câine asupra mea, în corpul meu emoțional s-a înregistrat această informație, cum că toate animalele canine sunt rele și mușcă, iar în prezent voi trata orice câine cu agresivitate sau cu frică fața de el. Ce vină are un câine care se intersectează la un moment dat cu noi? Probabil aceeași vina pe care noi o avem că i-am ieșit în cale. Și atunci de ce să nu tratez în modul cel mai corect o astfel de situație, adică să trăiesc în prezent emoția întâlnirii și nu să o asociez cu ceva din trecutul meu. Teoretic este simplu, însa practic e mult mai greu. Asa și este, dar nu e imposibil. Până la urma este o emoție, chiar dacă ea se numește ”frica de mușcătura unui câine ”, este totuși o emoție, iar emoțiile vin și pleacă. Așa și trebuie tratate. Soluția nu este sa ucizi toți câinii pentru că unul sau doi au săvârșit o nenorocire. Noi nu trebuie să acționam din frică sau din ură. Nu trebuie sa răspundem emoțiilor care vin fugind de ele, evitând să le trăim, ci acceptându-le ca parte din noi, conștientizându-le și căutând vindecarea lor prin iertare. Orice acțiune realizată printr-o emoție depozitată în sacoșa, fie ea bucurie, fie ea frică sau furie, nu face decăt sa opacizeze judecata unei emoții prezente. Dar ca sa înțelegem acest aspect, primul pas este sa începem eliberarea de emoțiile stocate prin acceptarea lor atunci când acestea vin. Ele vin și pleacă. Ele vin și pleacă. Să le lăsăm să vină și să le lăsăm să plece. Abia apoi vom înțelege sensul.

Corpul mental este următoarea treaptă. După ce am eliberat o bună bucată din corpul emoțional vom putea conștientiza și elibera și corpul mental. Suntem mult mai dispuși să iertăm o greșeală care ne-a afectat doar emoțional, decât pe cineva care încearcă să ne contrazică propriile idei și convingeri.

Dacă la corpul emoțional este mai ușor să evităm încărcarea lui inutilă lăsând emoțiile să curgă, nestocându-le, la corpul mental aceasta se traduce prin trezvia mintii, care înseamnă să ne observăm gândurile care ne trec prin minte, să le alungăm pe cele negative și să nu lăsăm mintea să mai macine ca o moara stricată gânduri care ar ajunge să se înscrie în noi. Mintea trebuie să preia permanent ceea ce îi transmite sufletul, înțelegând și găsind modalitatea de punere în practica.

Având corpul emoțional și pe cel mental mai curate, mai limpezi, ne putem pune mult mai ușor în slujba sufletului, putând astfel revărsa mai multă lumină în jur.

Este primul apus și primul răsărit al unui soare ce se petrec simultan. Pe măsură ce unul apune, altul răsare. Pe măsură ce unul moare, altul renaște. Pe măsură ce mă desprind cu mulțumiri și cu iertări de amintirile mele, de emoțiile mele, de gândurile care nu îmi sunt de folos, mă înalt și devin spectator activ la propria mea moarte și la propria mea renaștere.

Flaviu