Alege sănătatea

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte boala ca fiind o stare particulară a organismului condiţionată de acţiunea nocivă a diverşi factori determinanţi din mediu, ce tulbură activitatea la diferite niveluri funcţionale.

Altfel spus, cineva sau ceva din exteriorul meu, vine pe furiş şi îmi tulbură liniştea şi pacea, îmi încalcă teritoriul, îmi strică armonia, creându-mi o stare ”particulară”, pe care o pot numi boală. Adică am fost vandalizat, am fost furat, am fost călcat în picioare şi prădat de hoţi. Frumosului şi umanului de mine i-au fost furate ogoarele muncite cu atâta trudă. Din toate acestea înţeleg că eu sunt cel mai curat, cel mai pur, cel mai luminos, iar dincolo, în afara mea, se află acel ceva meschin, acel urât, diabolic, ce îmi dă târcoale, mă strigă, mă îmbie. De el trebuie să mă feresc, să fug, să-mi fie frică, pentru că frica mă va face vigilent, mă va apăra de boală, iar teama mea de boală mă va ţine treaz, mă va păzi.

Dar tot în dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântului boală îi mai sunt atribuite şi alte sensuri: capriciu, ciudă, chef, fandoseală, fantezie, fason, gelozie, invidie, maimuţăreala, moft, naz, nărav, necaz, pasiune, patimă, pică, pizmă, poftă, pornire, prosteală, ranchiună, sclifoseală, toană, viciu.

Toate aceste sensuri mă fac să gândesc că boala nu e tocmai acel meschin din exteriorul meu, ci din contră, reprezintă propria mea urâţenie adunată, muncită, construită, exprimată. Practic boala este propriul meu act de sabotaj. Nimeni nu este vinovat ca eu sunt bolnav în afară de mine. Eu sunt propriul meu călău, iar acţiunile mele, modul meu de a fi, de a trăi, de a mă identifica, îmi creează realitatea. Nu trebuie sa imi fie frica de boală, nu trebuie sa imi reneg acea parte a bolnavă corpului, chiar dacă îmi e străină, chiar dacă a crescut în mine. Este acolo pentru că face parte din mine, este o altă înfătișare a mea. Tot ceea ce folosesc împotriva ei, folosesc de fapt împotriva mea. Asa cum o mamă își mângâie copilul, așa cum îl strânge la piept când este bolnav, tot așa trebuie să procedăm și cu zona bolnavă din noi, să îi dăruim iubire, să îi dăruim mângâiere, alinare. Doar astfel putem să ne recunoaștem acea parte mai puțin plăcută din noi, doar apropiindu-ne de ea, înțelegand-o, înțelegandu-ne astfel. Nu fugii de boala, învață să pui mâna acolo unde te doare, mângaierea vindecă.  Credința, speranța, cunoașterea, înțelepciunea, cinstea, smerenia, răbdarea, curajul, fidelitatea, înfrânarea, generozitatea, recunoștința, iubirea, acestea sunt armele, ele sunt cele care ne apără, ne protejează. Sunt ale noastre, le avem din totdeauna, nu trebuie sa le cautăm în altă parte, sunt în noi, trebuie doar sa le dăm atenția cuvenită, să le scoatem de la naftalină, să le lustruim, să strălucească din nou, să strălucim din nou. Între viaţa aşa cum o ştim şi acest mod de a privi lucrurile este un pas mic, dar ferm, caci sub acest pas se află o mare prăpastie. Prăpastia reprezintă indiferenţa, ignoranţa, neputinţa, comoditatea de a privi și în acest mod lucrurile, iar pasul este începutul, începutul unei alte înţelegeri, începutul unui alt drum, care, pe măsură ce îl urmezi, se desfăşoară, se revelează.

Atunci când eu am decis să fac acest pas, Reiki a fost ghidul meu, Reiki a fost energia prin care am învăţat să mă cunosc, să mă vindec, să mă identific, să explorez, să îmi lărgesc conştiinţa şi să capăt o altă lumină, să dau un alt sens existenţei, să îi dau valoare prin adevăr.

Nu contează ce drum alegi pentru a urca, atâta timp cât ţinteşti sus destinaţia e aceeaşi pentru toţi, învaţă să te bucuri de călătorie.

Călătorule, să ai drum bun!

Flaviu

Dincolo de orizont

Ne naștem, ne petrecem copilăria, ne jucăm, creștem, din tineri ajungem adulți, ne îndrăgostim, ne iubim, facem copii, ne ocupăm de educația lor, muncim, ne construim un viitor. Nu ne mai jucăm, acum luptăm pentru noi, pentru familia noastră, pentru un viitor mai bun. Vrem o casă, o mașină, o casă mai mare și o altă mașină, o carieră, ne luptăm pentru noi, pentru ce e al nostru. Vrem să ajungem cineva, vrem să ne fie mai bine, sa putem privi înainte, să putem fi priviți cu respect, căci am muncit, am luptat si acum avem. Dar vrem mai mult, pentru noi și pentru copii noștri, să poată crește, învața și ajunge ce ne dorim, să le fie bine, să nu le fie rușine. Avem vise, idealuri, concepte, scopuri, ținte, drumuri. Ne concentrăm pe fiecare în parte, ne consumăm energia pentru ele, energia noastră, a familiei noastre, facem sacrificii. Suntem gandiți, suntem abatuți, suntem concentrați pe scopuri. Îmbatrânim, ușor vitalitatea noastră scade, nu ne mai jucăm de mult. Începem să avem regrete, frustrări, nerealizări, eșecuri, dar dăm sfaturi celor mai tineri, că sunt nepricepuți și nepregătiți să iși ia viața în propriile mâini. Acum nu mai luptăm, suntem deja batrâni, ajunge cât am luptat, acum agonisim, strângem tot ce prindem la mână, pentru zile de restriște. Deja e târziu, acum plătim, pentru tinerețea noastră, pentru nesăbuința noastră, pentru cea ce am fi dorit să fim, nu să facem, ci să fim. Acum ne dăm seama ca din călătoria noastră nu a mai ramas atât de mult timp și că în curând vom pleca. Vom pleca și vom lăsa în urmă casele, averile, prietenii, copii.

”De ce să îi ceri lui Dumnezeu lucruri care pot fi realizabile în câteva zile, în câteva săptamâni, în câțiva ani? De ce să nu cauți imensitatea, veșnicia, tot ceea ce nu e realizabil imediat, tot ceea ce este absolut, căci toate celelalte lucruri, bogațiile, știința, cunoștințele, prietenia, casele, banii, se află pe acest drum pe care trebuie să îl parcurgem. Le vom avea fără să le cerem, pentru ca cerând un lucru, ne oprim asupra lui limitându-ne. Vom obosi cerând. Cel ma bine este să nu cerem nimic din tot ceea ce se află acolo, pe drumul nostru, pentru că aceste lucruri se află deja acolo, vom trece pe acolo, le vom avea fără să ne oprim, făra să ne pierdem timpul, căutând mereu această latură sublimă.” Omraam Mikhael Aivanhov

Dincolo de orizont ne aflăm tot noi, mai plini de viața, mai frumoși, mai voioși, mai bogați la cuget, cu minte mai blândă, cu inima mai largă, cu ochii senini. Acolo am descoperit că tot ce ne aparține e așternut atent la picioarele noastre, acolo deja am reușit. Dincolo de orizont ne aflăm tot noi, mai vii. Dacă acesta ar fi un scop, cred că am reuși să fim mai prezenți în viață și să culegem toate celelalte daruri fără prea mult efort, fără atâta dramă, fără zbucium, poate am îmbătrâni mai frumos.

Flaviu