Să răsădim iubirea prin ochii de copil

          

”Nu suntem ființe umane care trăiesc o experiență spirituală. Suntem ființe spirituale care trăiesc o experiență umană. ” – Teilhard de Chardin

          Cu toții venim aici să experimentăm viața umană și să dăm sens creației. Ne coborâm din ceruri înalte să petrecem o viață de om, cât o secundă din întreaga noastră existență. Ne facem dinainte planuri pentru ce vom fi și pentru ce ne dorim să facem, ne alegem experiențele de viață, ne alegem părinții și pornim la drum. Plecăm din sânul iubirii infinite și sperăm că acolo unde vom ajunge să găsim o fărâmă din iubire, de care să ne agățăm, prin care să creștem, ne abandonăm vieții de pământean, de prunc și primim în dar uitarea. Uitarea este primul nostru dar pe care îl primim de la univers, ca dacă nu am uita cine suntem și de unde venim, nu am putea rămâne aici, nu am putea sta nici măcar o secundă. Și atunci pentru ce venim? Venim pentru că aducem cu noi sămânța iubirii, să o înrădăcinăm aici. Fiecare aduce cât poate, fiecare aduce cât este, pentru că noi suntem iubire și ne aducem pe noi aici. Suntem ca și semințele unui copac, purtate de vânt, mereu în căutarea unui petec de pământ, care să ne iubească, unde să putem rodi. Așa suntem și noi: semințe din Copacul Iubirii și purtăm cu noi iubirea pură, cu care vrem să înnobilăm Pământul.

          Despre concepție este vorba în acest material, despre rodul a doi părinți, despre un tată și o mamă, care ”uneltesc” să dea o viață, să dea șansa unui spirit să poată veni și să aibă o experiență umană și despre blocajele pe care tinerele suflete le întâmpină în prima parte a vieții lor.

          ”Omenirea există atunci când există femeie și bărbat. Oricâte lucruri am vrea noi să facem în viață, dacă nu există unitatea formată dintre o femeie și un bărbat, omenirea ar înceta să mai existe. Menirea bărbatului este mișcarea. Bărbatul este spiritul copiilor săi, este forța motrice. Datoria bărbatului este să meargă înainte. Menirea femeii este să își iubească soțul, în primul rând soțul. Soțul nu este mai important decât copiii, dar este primul care trebuie iubit. Bărbatul este catargul și vela, iar femeia este însăși corabia. Bărbatul își ia forța din inima femeii, iar femeia are datoria să își iubească bărbatul, numai așa familia merge înainte.” – Luule Viilma – Alungă răul din tine

Bineînțeles că și bărbatul trebuie să își iubească soția în aceeași măsură, doar că forța iubirii lor se alimentează și se canalizează puțin diferit, dar împreună completează unitatea numită familie, locul în care pruncul se va naște, se va dezvolta. Familia este pământul pe care această sămânță a iubirii va trebui să se nască, iar acest prunc, această sămânță a iubirii, trebuie să se oglindească în însăși iubirea familiei lui, de acolo își va lua resursele și învățămintele pentru viața ce i se așterne în față, iar datoria noastră de părinți este să să îi oferim tot ceea ce are nevoie pentru a-și desăvârși scopul în viață.

          În cele 9 luni prenatale, pruncul o observă pe mamă în permanență. Fiind un suflet curat, copilul înțelege foarte multe. În fața lui, adultul ar trebui să fie pătruns de un respect sfânt, să-l ocrotească și să-l iubească, dar în realitate altceva se întâmplă în cele mai multe cazuri.

          Sunt părinți care se gândesc la chiuretaj, sunt părinți care nu își doresc copilul, cel puțin în prima fază a sarcinii, părinți care fac copii pentru că așa se cade într-o societate, pentru ca așa spun viitorii bunici, că a venit vremea de făcut copii, părinți care planifică din uter viața de adult a copilului lor, unii își doresc îndeosebi băiat, iar alții îndeosebi fată. Ei bine, copilul este deplin conștient de tot ceea ce se întâmplă în exteriorul lui. El are nevoie de iubirea mamei și de iubirea tatălui, dar în special de iubirea mamei, el vrea să se simtă dorit, să se simtă iubit. El nu vrea să se simtă singur și abandonat. Copilul în uter este o ființă spirituală superioară căreia îi lipsește doar experiența vieții sociale. Este de datoria părinților să îi ofere tot ceea ce are nevoie. Părinții sunt cei care l-au chemat, i-au garantat pacea sufletului lui aici pe pământ, lumina de care să se agațe, iubirea de care are nevoie să rodească, sănătatea și viața, puterea și protecția de care are atâta nevoie.

Cele mai multe traume vin din timpul perioadei prenatale, atunci când pruncul a fost privat de seva părinților și continuă mai departe în copilărie și adolescența sa.

          Totuși nu avem nici un drept să ne învinuim părinții, întrucât noi înșine ni i-am ales în deplina cunoștință de cauză, astfel încât să corespundă cât mai fidel scopului nostru în viață, acela de a ne curăța karma, destinul. Numai acești părinți îmi corespund. Nu pot să-mi răscumpăr greșelile decât trecând prin aceste greutăți, din care să învăț, pe care să le depășesc.

          ”Sufletul vine pe pământ pentru a-și ispășii păcatele. Răul pe care îl săvârșim în prezent, îl vom răscumpăra în viitor, revenind într-un corp nou, care se va uza și se va întoarce înapoi în țărână. Noi suntem uniți de evenimentele vieților anterioare prin legături energetice care pot fi eliberate doar cu ajutorul iertării.

          Puritatea copiilor îi împiedică să absoarbă răul din lume. Din păcate, răul li se transmite prin părinți. De obicei părinții învinuiesc societatea, școala, pretinzând că acolo se află cauza pentru care copilul lor este dezechilibrat, plângăcios, predispus la depresie. În toate acestea există un dram de adevăr, dar traumatizarea sufletească a copilului începe în familie. Dacă într-o seară, mama se întoarce obosită de la muncă, într-o situație sufletească deplorabilă și la cea mai mică nemulțumire își descarcă nervii pe copilul ei, această descărcare îi provoacă micuțului o suferință sufletească, în comparație cu care durerea fizică este o nimica toată.

          Câți părinți realizează că într-o astfel de situație, vinovat nu este copilul, ci părintele care a venit acasă iritat? Copilul însă înțelege mai mult decât ne închipuim noi. Cerându-i iertare copilului nostru, răspundem cu sinceritate nevoii sale de adevăr” – Luule Viilma – Lumina sufletului.

          Sunt pline site-urile de socializare de poze cu copii suferinzi, cu copii bolnavi, ai căror părinți postează și strigă după ajutor. Cum poți să te rogi lui Dumnezeu să te ierte atâta timp cât tu nu poți oferi iertare. Toate bolile lumii și ale pământului stau în felul în care noi comunicăm unul cu altul.

          Adu-ți aminte suflet bun toate relele care ți s-au făcut și pune-le la un loc cu cele pe care nu ți le mai amintești și iartă. Cere-ți iertare, iartă și iartă-te și pe tine!

          Nu există documentare academică pentru toate cele de mai sus, ele au izvorât din inima mea și din conștientizarea greșelilor făcute ca tată și ca fiu.

Flaviu