Alege sănătatea

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte boala ca fiind o stare particulară a organismului condiţionată de acţiunea nocivă a diverşi factori determinanţi din mediu, ce tulbură activitatea la diferite niveluri funcţionale.

Altfel spus, cineva sau ceva din exteriorul meu, vine pe furiş şi îmi tulbură liniştea şi pacea, îmi încalcă teritoriul, îmi strică armonia, creându-mi o stare ”particulară”, pe care o pot numi boală. Adică am fost vandalizat, am fost furat, am fost călcat în picioare şi prădat de hoţi. Frumosului şi umanului de mine i-au fost furate ogoarele muncite cu atâta trudă. Din toate acestea înţeleg că eu sunt cel mai curat, cel mai pur, cel mai luminos, iar dincolo, în afara mea, se află acel ceva meschin, acel urât, diabolic, ce îmi dă târcoale, mă strigă, mă îmbie. De el trebuie să mă feresc, să fug, să-mi fie frică, pentru că frica mă va face vigilent, mă va apăra de boală, iar teama mea de boală mă va ţine treaz, mă va păzi.

Dar tot în dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântului boală îi mai sunt atribuite şi alte sensuri: capriciu, ciudă, chef, fandoseală, fantezie, fason, gelozie, invidie, maimuţăreala, moft, naz, nărav, necaz, pasiune, patimă, pică, pizmă, poftă, pornire, prosteală, ranchiună, sclifoseală, toană, viciu.

Toate aceste sensuri mă fac să gândesc că boala nu e tocmai acel meschin din exteriorul meu, ci din contră, reprezintă propria mea urâţenie adunată, muncită, construită, exprimată. Practic boala este propriul meu act de sabotaj. Nimeni nu este vinovat ca eu sunt bolnav în afară de mine. Eu sunt propriul meu călău, iar acţiunile mele, modul meu de a fi, de a trăi, de a mă identifica, îmi creează realitatea. Nu trebuie sa imi fie frica de boală, nu trebuie sa imi reneg acea parte a bolnavă corpului, chiar dacă îmi e străină, chiar dacă a crescut în mine. Este acolo pentru că face parte din mine, este o altă înfătișare a mea. Tot ceea ce folosesc împotriva ei, folosesc de fapt împotriva mea. Asa cum o mamă își mângâie copilul, așa cum îl strânge la piept când este bolnav, tot așa trebuie să procedăm și cu zona bolnavă din noi, să îi dăruim iubire, să îi dăruim mângâiere, alinare. Doar astfel putem să ne recunoaștem acea parte mai puțin plăcută din noi, doar apropiindu-ne de ea, înțelegand-o, înțelegandu-ne astfel. Nu fugii de boala, învață să pui mâna acolo unde te doare, mângaierea vindecă.  Credința, speranța, cunoașterea, înțelepciunea, cinstea, smerenia, răbdarea, curajul, fidelitatea, înfrânarea, generozitatea, recunoștința, iubirea, acestea sunt armele, ele sunt cele care ne apără, ne protejează. Sunt ale noastre, le avem din totdeauna, nu trebuie sa le cautăm în altă parte, sunt în noi, trebuie doar sa le dăm atenția cuvenită, să le scoatem de la naftalină, să le lustruim, să strălucească din nou, să strălucim din nou. Între viaţa aşa cum o ştim şi acest mod de a privi lucrurile este un pas mic, dar ferm, caci sub acest pas se află o mare prăpastie. Prăpastia reprezintă indiferenţa, ignoranţa, neputinţa, comoditatea de a privi și în acest mod lucrurile, iar pasul este începutul, începutul unei alte înţelegeri, începutul unui alt drum, care, pe măsură ce îl urmezi, se desfăşoară, se revelează.

Atunci când eu am decis să fac acest pas, Reiki a fost ghidul meu, Reiki a fost energia prin care am învăţat să mă cunosc, să mă vindec, să mă identific, să explorez, să îmi lărgesc conştiinţa şi să capăt o altă lumină, să dau un alt sens existenţei, să îi dau valoare prin adevăr.

Nu contează ce drum alegi pentru a urca, atâta timp cât ţinteşti sus destinaţia e aceeaşi pentru toţi, învaţă să te bucuri de călătorie.

Călătorule, să ai drum bun!

Flaviu