Suflet de copil

 

Când lacrimile unui copil întâlnesc privirea caldă părintească, din ochii lor scapară scântei, scânteile le luminează fețele, iar fețele lor se învelesc de o mireasmă care aduce din adâncurile sufletului liniștea.

Acea privire adâncă nu se uită niciodată, ea este conexiunea noastră cu divinitatea, este clipa care dorim să dureze o eternitate, pentru că ea ne umple, ne desavârșește, ne stabilește scopul de a merge înainte, de a crește, ne dă curajul de a explora ziua de azi și ne spulberă frica zilei de mâine ... și nu ne dorim nimic mai mult decât să fim cu el, să fim ca el, ca părintele nostru.

Dar tot acea privire caldă părintească ne îndeamnă să mai zăbovim la joacă, să ne continuăm drumul firesc al vieții, să învățam să creștem frumos, să ne însușim copilăria, căci încă suntem copii, iar ori de câte ori o lacrimă amară se scurge pe obraz, să ii căutam privirea lui cea mângâietoare.

În tumultul vieții, în prinsoarea firii umane, uneori uităm pentru ce am venit, uităm că suntem din aceeași tărâna, aceeași mama și că purtăm în noi același praf de stele, același tată.

Să învățăm mai întâi să ne jucam, să nu uităm că înca suntem copii, să ne bucurăm de jucării, de fiecare parte din noi, de tot ceea ce reprezentăm, iar apoi, când vom crește mai mari, să devenim mai întâi frați și surori pentru cei mai mici ca noi, iar mai apoi mame, tați.

Flaviu